"CU OCHII, NU CU SUFLETUL VEDE OMUL, DE ACEEA-N PIATRA DALTUI-VOI DORUL..."

O conditie a fericirii posibile e somnul inteligentei, asta cred ca a descoperit-o ISUS cind si-a enuntat teza "fericiti cei saraci cu duhul". Idealul ar fi sa te nasti de-a dreptul idiot , sa nu mai fi silit sa te scoti de la priza care stabileste contactul cu lumea exterioara...Declaratiile de dragoste sint ca declaratiile la fisc, nu spui niciodata tot, intotdeauna ascunzi cite ceva...O iubire mare e mai curind un proces de auto-sugestie. Trebuie timp si mai ales complicitate pentru formarea ei. De cele mai multe ori te obisnuiesti, greu la-nceput, sa-ti placa persoana fara care mai tirziu nu poti trai. Iubesti intii din mila, din intatorire, iubesti pentru ca stii ca asta il, sau o, v-a face fericit(a)...iti repeti ca nu este loial sa il, sau o, jignesti, sa inseli atita incredere. Pe urma te obisnuiesti cu surisul, cu vocea ei sau lui , asa cum te obisnuiesti cu un .. peisaj...si treptat iti trebuie prezenta ei sau lui...toate planurile de viitor ti-i le faci in functie de nevoile si preferintele lui...sau ei. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la-nceput, patologic pe urma..."apoi ironic realizezi ca ceva nu se leaga, compromisul facut este pierdere de timp si apare dorinta de altceva...deschizi ochii mari si vezi...lumina. Sa ne amintim ca intelepciunea oamenilor este nebunie in fata lui Dumnezeu...daca lasi o fisura pe care se poate strecura un fir de apa, in scurt timp acesta v-a face sa se prabuseasca tot ce ai cladit. Nu ne asumam niciodata responsabilitatea pentru faptele noastre, nu cerem iertare si in cele din urma uitam sa fim generosi ; toti facem greseli...dar pe de alta parte daca sintem prea toleranti, devenim izolati si incapabili sa ne corectam drumul...in adincul sufletului toti sintem buni, dar asta n-are importanta si nu v-a vindeca ranile facute altora..."Ridicol imi zic, in basme printesele saruta broastele riioase si acestea se prefac in printi. In viata reala, printesele ii saruta pe printi si acestia se prefac in broaste riioase. Am sa citez din spusele cuiva "uitam uneori ce-nseamna o floare si-i rupem petalele in care se rasfringe sarutul sentimentelor...uitam uneori ce inseamna un sarut si-l daruim papusilor de portelan cu bucle aurii...uitam uneori ce inseamna iubirea , dar spunem ca iubim flori, fluturi...uitam ca sintem oameni si ne-ntrebam plini de uimire ; ce este uitarea ?" Zilnic ne chinuie materia...zilnic ne punem intrebari. Comunicarea este persuasiva...un pleonasm...orice act de comunicare este realizat cu scopul de a convinge, de a transmite informatii care sa stirneasca o anumita stare pentru receptor, si totusi...de ce este atit de important sa convingem? Se pare ca stim sa folosim cuvintele, am invatat sa le articulam inca de pe vremea cind eram mici...de ce am avea nevoie de cursuri de specialitate care sa ne invete sa comunicam?...De ce trebuie sa vorbim?...nu ne mai putem intelege din priviri...nu mai avem nevoie de o stringere de mina...si...nu mai credem intr-o imbratisare...Se pare ca nu...un dureros NU...orfani ai soartei avem totusi nevoia de a fi obiectul afectiunii cuiva. Mie mi-a fost foame de afectiune. M-am adaptat repede insa, atit de repede la aceasta foame inutila, incit uneori, nu mai stiu daca vreau cu adevarat sa maninc. Unii din noi isi sacrifica aproapele fara nici-un fel de respect sau remuscare. Nu am talente de sef, nici de discipol dar am toate calitatile de a-i influienta pe altii, de a-i ajuta, rabdarea de-ai asculta...si totusi destinul meu nu are forta de a fi decisiv in vederea unui anumit scop...are slabiciunea de a fi decisiv numai cu mine..." OARE VITREGIA VIETII NU CONSTITUIE TOCMAI PIATRA DE INCERCARE A ADEVARATELOR CARACTERE?"